Note de călătorie. Oradea, o oază de linişte şi cultură. Un loc care pare desprins de România

Din Constanţa şi până la Oradea, cu o escală de o oră la Bucureşti, faci aproximativ 16 ore cu trenul. Am călătorit noaptea, pentru a ajunge în oraşul mult visat dimineaţa şi pentru a începe aventura.

Nagyvarad şi frumuseţile ei

Imediat după ce m-am cazat, am luat-o la pas prin micuţul orăşel (da, este adevărat, Oradea nu este un oraş foarte mare), care pe vremuri purta denumirea de Nagyvarad, iar maghiarii din acea zonă îl numesc astfel şi în zilele noastre.

Am început cu o vizită în Piaţa Unirii, acolo unde te loveşti de un aer extrem de occidental, vestic. Prima senzaţie ar fi că nu te afli pe tărâm românesc, pentru că este foarte uşor să observi faptul că în centrul Oradei se vorbeşte maghiară, germană, sârbă şi… mai puţin română.

În mijlocul Pieţei Unirii domneşte statuia lui Ferdinand I Întregitorul, Regele României care a realizat Marea Unire din anul 1918.

De jur-împrejur, clădirile înalte, impunătoare te fac să crezi că parcă ai sosit într-un oraş medieval.

Desigur, însă, nu lipsesc nici restaurantele care îţi iau ochii cu preparatele lor care mai de care mai autentice. Și aici, trebuie să vă spun, dacă ajungeţi în Oradea nu rataţi o porţie de Babgulyas, o capodoperă gastronomică de origine maghiară.

Una dintre cele mai impunătoare clădiri din Piaţa Unirii, de care vă povesteam mai devreme, este Biserica cu Lună. Aceasta a fost construită între anii 1784-1790 şi mai este cunoscută drept Catedrala Adormirea Maicii Domnului. A fost denumită Biserica cu Lună deoarece conţine un mecanism unic în Europa, aflat pe turla bisericii, care are menirea de a pune în mişcare o sferă cu diametrul de 1 metru, vopsită jumătate în negru, jumătate în auriu. Această sferă se deplasează după mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului și arată, prin rotirea sa, toate fazele Lunii. Deci, nu rataţi un astfel de obiectiv care poate fi vizitat gratis!

Turnul Primăriei, o adevărată provocare

Am lăsat în urmă Biserica cu Lună şi m-am îndreptat spre vestitul Turn al Primăriei din Oradea.

Turnul Primăriei face parte, practic, din clădirea Primăriei Oradea, este înalt de aproximativ 50 de metri şi dacă ai probleme cu răul de înălţime sau cu claustrofobia este bine să te gândeşti de două ori înainte de a începe urcarea.

Mi-am luat inima în dinţi şi am păşit pe poarta acestui turn. După ce am plătit cei 10 lei, biletul de intrare, am început să urc pe scări metalice, spiralate. La început, totul era bine, însă, pe măsură ce înaintam, spaţiul devenea din ce în ce mai strâns şi parcă simţeam că rămân fără oxigen.

Odată ajuns în vârful acestui turn, mi-am dat seama de ce merită să treci prin acel „calvar”. De acolo, de sus, se vede întreg oraşul Oradea şi poţi observa cum este împărţit în două de faimosul râu Crişul Repede. La acea înălţime, aerul este destul de puternic, însă trebuie să vă mărturisesc faptul că nu există niciun pericol pentru că zidurile turnului sunt foarte solide şi înalte.

M-am întors în Piaţa Unirii şi am observat o nouă clădire misterioasă pe care, evident, nu aveam cum să nu o vizitez.

Se numeşte Palatul Vulturul Negru. Este cea mai monumentală realizare arhitectonică din Oradea şi din Transilvania în stilul constructiv secession. Pe amplasamentul clădirii actuale, situată în colțul de est al pieței principale, la intersecția străzii Independenței cu Piața Unirii (atunci str. Kossuth și Piața Mică), exista, la 1714, un local cu parter, hanul „Vulturul” sau „Berăria orașului”.

Hanul vechi găzduia majoritatea evenimentelor publice importante din oraș: baluri, întruniri, spectacolele trupelor de teatru sau evenimente politice. La început a fost o clădire mică cu trei încăperi, în care a funcționat și Primăria orașului până la 1861. În anul 1807 a fost reconstruit, extins și supraetajat, iar după o altă modificare, din anul 1835, a devenit un hotel important din oraș.

Cetatea Oradea, un loc plin de istorie în oraş

M-am îndepărtat de Piaţa Unirii şi am mers pas cu pas către partea estică a oraşului, acolo unde abia aşteptam să văd Cetatea Oradea, care reprezintă un monument arhitectonic unic din România, una dintre puținele cetăți deschise publicului și în prezent. Se spune despre cetate că nu putea fi cucerită din cauza vastelor rețele subterane de legături cu exteriorul. Șanțul cu apă al cetății era umplut în caz de asediu cu apă termală (prin aducțiuni) din râul Peța.

M-am întâlnit cu un ghid care ne-a povestit faptul că cetatea era împărţită în cinci bastioane: Bastionul Aurit, Bastionul Bethlen, Bastionul Ciunt, Bastionul Crăişorul şi Bastionul Roşu. Aceste cinci bastioane nu puteau comunica între ele, aşa cum se întâmpla în cazul altor cetăţi.

În interiorul cetăţii se află două restaurante medievale, însă mare atenţie, nu poţi să te răcoreşti cu o băutură rece, dacă nu ai de gând să iei şi masa. O afacere privată de care probabil că, aşa cum se întâmplă în multe locuri şi la noi, patronii profită.

Am hotărât să văd şi partea mai puţin turistică a oraşului, măcar pentru un ceas, două, şi, ce credeţi, dacă eram supăraţi din cauza şantierelor din Constanţa, ei bine, am mai prins puţin curaj. Da, ştiu că e greu de crezut, însă Oradea este plină de astfel de şantiere. Unii oameni sunt nemulţumiţi, la fel cum se întâmplă şi la noi, însă sunt şi optimişti că, după tot acest deranj, totul va arăta ca la carte. Ce a făcut administraţia locală din Oradea? Nu a demarat niciun fel de lucrare în centrul istoric şi din acest motiv Oradea arată a oraş european.

O ultimă oprire la Băile Felix

Am hotărât că am văzut cam tot ce era de vizitat în Oradea, însă nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, poate că am şi ratat anumite locuri. Pentru asta, vă recomandăm să faceţi o plimbare în micuţul orăşel. M-am îmbarcat într-un autobuz şi am pornit spre prestigioasa staţiune Băile Felix. Nu, nu am avut nevoie de tratament, însă, cum pe reţelele de socializare toată lumea lăuda acest loc, am zis să văd cu ochii mei.

Odată ajuns la Băile Felix, localitate aflată la aproximativ 11 kilometri de Oradea, m-am oprit direct la Lacul cu Nuferi. Este un lac natural, în care există nuferi de toate dimensiunile, iar printre aceştia se gudură câte o broască ţestoasă morocănoasă sau câţiva peştişori de toate culorile. M-am întors pe aleea pietonală, care arată binişor. Spun binişor pentru că la prima vedere ai crede că ai ajuns în Satul de Vacanţă. Pe ambele margini găsești colace de plajă, costume de baie, suveniruri şi vestitul porumb fiert.

Evident că în Băile Felix există şi restaurante renumite şi dacă tot ajungi până acolo nu ai cum să nu încerci vestita friptură de iepure cu cartofi aurii, pentru ca apoi să savurezi liniştit un pahar de vin chiar din sursele localnicilor.