Cristian Cojocaru, omul care educă copiii prin rugby. "Îi învăţ că familia, şcoala şi sportul sunt cele mai importante lucruri"

- Aţi participat în urmă cu puţin timp la Turneul Final de la Bucureşti, pe Arcul de Triumf, la categoriile Under 15 şi Under 14. Cum a fost?

- A fost fenomenal. Chiar dacă am ieşit pe locul 4 din 4 echipe, copiii aceştia au demonstrat că au muncit şi că merită tot ce este mai bun. Au fost foarte mulţi părinţi în tribune. Au făcut galerie. Cred că au fost vreo 200 de oameni care ne-au încurajat. Gândiţi-vă că este stadionul „Arcul de Triumf”, iar ei sunt doar nişte copii. S-au schimbat în vestiarul mare, acolo unde se schimbă adevăraţii sportivi. Şi-au făcut o grămadă de poze acolo şi pe stadion. Cred că nici nu mai au spaţiu în telefoane (n.r. râde). Pentru ei este ceva important. Au muncit şi vor munici în continuare.



- Cum privesc aceşti copii rugby-ul? Vin cu plăcere la stadion?

- Haideţi să vă spun ceva. Copiii aceştia nu doar că vin de plăcere la stadion, dar ei trăiesc pentru asta. Este lumea lor. Şi să ştiţi că există şi multe lucruri triste. Am plecat cu autocarul la Bucureşti şi când am ajuns acolo, unii dintre ei nu ştiau ce este acela un tramvai. De metrou nici nu mai vorbesc. Am rămas şocat. Când am văzut lucrul acesta, am trimis autocarul gol acasă. M-a întrebat şoferul de ce facem asta şi i-am spus că mă ocup eu de tot, el doar să vină şi să ne recupereze la finalul turneului. Şi i-am luat pe aceşti copii şi i-am plimbat în tot Bucureştiul. Cu tramvaiul şi cu metroul. Vă mai spun una. Unii dintre ei nu făcuseră niciodată duş dezbrăcaţi. Deci intrau în duş cu chiloţii pe ei. Am rămas încremenit.

- Există diferenţe între copii? Şi aici mă refer la starea lor materială.

- Eu am întotdeauna grijă să nu existe nicio diferenţă. Când mergem la turnee, nu le dau voie să îşi ia la ei mai mult de 200 de lei. Am vorbit şi cu părinţii chestiunea aceasta. Mulţi dintre ei nu au fost de acord, dar eu m-am impus. Toată lumea merge în echipamentul de la club cu 200 de lei în buzunar, astfel încât toţi să aibă acces la aceeaşi apă, suc, îngheţată sau mai ştiu eu ce. E drept că la adidaşi nu am ce să le fac, acolo se încalţă fiecare cu ce are.



- Aceşti copii sunt viaţa dumneavoastră. Cel puţin eu această impresie o am.

- Aceşti copii nu au avut prea multe şanse până acum. Ei ar trebui să se formeze, să vadă Casa Poporului şi alte obiective de acest gen. La Bucureşti, când au văzut o fântână arteziană colorată, s-au speriat. Este incredibil. Sunt lucruri care pentru noi sunt normale, dar pentru nişte copii din judeţ sunt lucruri SF. I-am plimbat timp de 4 zile, să vadă şi ei societatea modernă. Au fost foarte încântaţi. Unul dintre copii, de la Topalu, era foarte închis în el la şcoală. Nu vorbea, nu putea să facă o compunere. După ce ne-am întors de la Turneul Final, acest copil a făcut o super-compunere. M-a sunat profesoara lui de Limba şi Literatura Română şi m-a întrebat ce i-am făcut. Noi asta încercăm să facem. Să aducem aceşti copii către societatea modernă prin rugby. Eu le-am spus care trebuie să fie cele mai importante trei lucruri în viaţă: să îşi respecte familia, să aibă grijă de şcoală şi să fie foarte buni la învăţătură, iar apoi să aibă grijă de sport şi să respecte disciplina pe care şi-au ales-o.

- Am văzut vestiarele copiilor. Sunt impecabile.

- Aţi văzut cum arată? Asta înseamnă educaţie. Spală pe jos, îşi pun vestele la loc, îşi scutură ghetele afară. După fiecare antrenament, fiecare dintre ei ia câte o minge şi o spală cu periuţa. Pentru mine asta contează. Vreau să aibă respect. Nu vreau să văd peste câţiva ani că înjură prin autobuz sau lovesc pe cineva pe stradă fără nici un motiv. Eu nu cresc golani. Când pui tricoul pe tine, ai o etichetă. Asta le spun eu tot timpul. Atunci când o să te aprecieze cineva, o să se uite prima dată la eticheta ta de om. Lumea se va gândi ce fel de om eşti, nu ce fel de jucător eşti. Asta le spun. E foarte greu să munceşti cu copiii.

- Cum reuşiţi să menţineţi această bază intactă?

- Noi nu avem în general baze sportive. Aici, de 5 ani de zile, administrez această bază din surse proprii. Au fost băgaţi peste 300 de mii de lei aici doar în utilităţi. Iarna ne venea gazul până şi 9000 de lei pe lună. Am fişe de clienţi. Plătesc lumină, gaz, apă, fac tot felul de lucruri de întreţinere. Am reparat întrerupătoarele. Am cumpărat aragaz, fridgider, maşină de spălat. Astea sunt lucruri care contează. Unii se întreabă pentru ce trebuie să facem aceste lucruri. Vă spun eu. Pentru aceşti copii. Dacă eram avar după bani, în 2021 când am terminat cu echipa de seniori şi ni s-a tăiat finanţarea, plecam acasă liniştit. E important să ţinem şi părinţii aproape. La noi nu e cu taxă. Nu există aşa ceva. Eu nu am plătit niciodată pentru sport. Când am venit în 1989 eu nu am auzit niciodată că trebuie să plătesc bani. Şi am practicat şi înot şi fotbal, până şi la fanfară am fost. Am învăţat să cânt la trompetă.



- Vă mulţumim mult pentru timpul acordat şi vă urăm succes în continuare.

- Mulţumesc şi eu. Tot ceea ce fac fac pentru copii. Asta este motto-ul meu. O zi cât mai bună vă doresc.