Pianistul Alex Penescu: "Consider că tragedia din Colectiv este o întâmplare din destinul meu"

3572

Articole de la același autor

De formație avocat, pe Alexandru Penescu l-am cunoscut din postura de pianist, cu prilejul spectacolului caritabil „Regina Maria. Gânduri către țară”, găzduit de Centrul Multifuncțional pentru Tineret „Jean Constantin” din Constanța.

Muzica a moștenit-o de-a dreptul genetic, tatăl lui, prof. dr. Mircea Penescu, fiind un cunoscut medic nefrolog și profesor universitar, dar și violonist și pianist. Este prim-violonist al Orchestrei Medicilor „Dr. Ermil Nichifor”, una dintre primele de acest gen din Europa, înființată în 1954, care susține periodic concerte în special pe scena Ateneului Român.

În octombrie 2015, când s-a întâmplat catastrofa din Clubul Colectiv, Alexandru Penescu mai avea cam două luni până împlinea un deceniu de activitate în firma de avocatură în care lucra. Din nefericire, s-a numărat printre cele 146 de victime spitalizate, cu grave arsuri, motiv pentru care a suferit 50 de operații până acum.



- În urmă cu opt ani, destinul dvs. a cunoscut un moment de cotitură.

- Tragedia din Colectiv este un subiect pe care nici nu-l ocolesc, dar nici nu simt că mă definește. Consider că este o întâmplare din destinul meu.

Da, de profesie sunt avocat, dar muzica a fost, este și va rămâne o pasiune care a căpătat valențe mai mari după accidentul din Colectiv. Pentru că, dacă înainte o puteam face oricum, oricând și oricât, evident, cu limitele pe care le are oricine, problemele care au intervenit la mâini după incendiul din Colectiv, și pe care le mai am în continuare, au transformat drumul în ceva mult mai greu. Și-atunci, nefiind la îndemână și atât de ușor, trebuind să parcurg niște etape foarte complicate ca să ajung să cânt la pian un anume procent din ce puteam înainte, am ajuns să apreciez mult mai mult și să-i acord mai mult interes. Pentru că o văd ca pe încununarea unei lupte pe care încă o duc, și nu pe ceva care pot face oricum, oricând și oricât, așa cum eram înainte.



- V-a încercat vreodată un sentiment profund de ciudă că ați fost în acea secundă acolo, în Clubul Colectiv?


- Nu mi-am pus niciodată întrebarea „De ce eu?” pentru că probabil a fost scris undeva ca niște lucruri să se întâmple, pentru ca, ulterior, alte lucruri să se întâmple, care probabil nu s-ar fi întâmplat dacă nu treceam prin ce trec. Nu cred că mă ajută cu nimic să mă gândesc „De ce eu?”. Probabil că, dacă nu s-ar fi întâmplat asta, altceva trebuia să se întâmple. Așa că prefer să mă bucur că sunt aici așa cum sunt, decât să mă gândesc la ce-a fost. Mai ales că am fost extrem de aproape să nu mai fiu deloc, așa că prefer să mă concentrez pe aspectele pozitive.



- Dincolo de cele 50 de operații pe care le-ați suferit…

- Până acum! Pentru că mai urmează destule. Mai este mult de reparat la mâini și mai sunt și mici aspecte de estetică. Dar în principal la mâini. Și cum spuneam, tocmai de aceea apreciez mult mai mult puținul pe care îl pot face acum, decât multul pe care îl puteam face înainte, tocmai din cauza acestei povești. Și cumva m-a adus și mai aproape de muzică, pe care am considerat-o un hobby. Avusesem oareșicare activitate și înainte. Spre exemplu, când s-a întâmplat incendiul, repetam o nouă apariție cu orchestra pe scena Ateneului Român. Repetam pentru concertul de Grieg în La minor. A fost să fie așa și de atunci s-au întâmplat multe momente frumoase din punct de vedere muzical. Cum a fost și piesa cu Călin Pop de la trupa „Celelalte Cuvinte”, cum a fost și colaborarea cu Angela Gheorghiu, cum este și spectacolul acesta, pe care l-am pornit, inițial, ca o experiență singulară. Se face un an de când l-am lansat la Ateneul Român, timp în care a fost cerut în numeroase locuri frumoase din țară și sperăm să continuăm tot așa.

Acest spectacol mi-aș dori să transmită ideea că în istoria noastră au existat cândva modele, oameni care au pus dragostea de țară și binele ei deasupra interesului personal. Oameni de la care chiar avem ce învăța, implicându-se personal. Să ne bucurăm că am avut aceste modele și să sperăm că le vom mai avea cândva.





- Cum a pornit ideea acestui proiect dedicat regalității?

- Uneori lucrurile apar atunci când nu te aștepți. Când a apărut filmul cu Regina Maria - eu fiind dintotdeauna un admirator declarat și înfocat al ideii de regalitate -, pur și simplu am contactat-o pe Roxana Lupu (actriță) pe Facebook și i-am transmis felicitările mele. Cumva a coincis cu momentul în care eu lansasem clipul piesei „Suflet colectiv” și avea o oarecare vizibilitate. Și i l-am trimis, i-a plăcut foarte mult și mi-a spus „Când mai ai proiecte de genul ăsta, caută-mă să colaborăm”. Am discutat de principiu și i-am spus că în curând vreau să mă apuc de următoarea piesă și poate vrea să apară în următorul clip. A acceptat, dar mi-a propus ca până atunci să mă alătur proiectului inițiat împreună cu soțul ei (baritonul Nicholas Lupu – n.r.), adică echipei (din care mai fac parte și violonistul Daniel Mihai și pianistul George Rizea – n.r.) care realizează spectacolul despre Regina Maria. Uneori lucrurile se întâmplă când și cum trebuie fără să te aștepți.



- Cum se face că un tânăr de 44 de ani se declară înfocat admirator al regalității?


- Consider că este fața curată a istoriei noastre. Reprezintă România așa cum ar fi putut fi ea. O Românie a elitelor care au fost distruse, a dragostei de țară. Chiar mă gândeam, în drum spre Constanța, că probabil Regina Maria este penultimul conducător al României care chiar și-a iubit țara. Iar după Regele Mihai nu cred să mai fi fost cineva… Și-atunci mi se pare că am fi putut fi cu totul altundeva. Mi se pare că ideea aceasta de monarhie se leagă, volens-nolens, de niște elite care sunt acolo, dar se leagă și de ideea de educație, de cultură, de respect de sine, de dragoste de țară, de exemplul pe care îl transmiți celor din jur. Puterea exemplului mi se pare extraordinar de importantă.



- Ceea ce a urmat catastrofei considerați că a marcat societatea destul de puternic încât să nu se mai repete?

- Inițial da, niște zile, probabil o săptămână - două după. Mi s-a mai pus întrebarea asta și cumva cred că cel mai bine am reușit să sintetizez spunând așa: răspunsul se împarte în trei - sunt oameni, puțini, pentru care s-a schimbat totul. Un număr, spre mediu, hai să zic, pentru care s-a schimbat câte ceva. Și un număr foarte mare pentru care nu s-a schimbat ABSOLUT NIMIC. Exceptând faptul că punem frumușel o hârtie pe care scriem ACEST LOCAL FUNCȚIONEAZĂ FĂRĂ AUTORIZAȚIE DE INCENDIU și cu asta ne-am spălat pe mâini. Și mai punem câte un hashtag pe Facebook o dată pe an, în octombrie, când comemorăm evenimentul.

Dar există oameni pentru care s-a schimbat câte ceva, există oameni care au înțeles niște lucruri. Am cunoscut puțini oameni extraordinar de speciali și de implicați, care într-adevăr au înțeles ceva din treaba asta, și-au oferit serviciile, să schimbe, să ajute, și în continuare fac treaba asta fără să facă public nimic din eforturile lor. Și asta mi se pare cumva mai de apreciat, să faci ceva în care crezi, fără ca lumea să știe că tu faci. Spre exemplu, din medicii care mă ajută pe mine pro bono, niciunul nu a ieșit în presă să se bată cu pumnul în piept că uite ce fac eu pentru unul sau pentru altul. A spus undeva încet „Ușa noastră este deschisă pentru cine are nevoie” și atât. Din păcate, ei sunt o minoritate, dar hai să zicem că tot este o sămânță de ceva care poate va crește.



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!
Pagina a fost generata in 0.2642 secunde