Cristian Tranulea, campionul devenit antrenor. "Nu sunt de acord cu ideea de a face performanţă pe banii părinţilor"

Cristian Tranulea este un tânăr în vârstă de 23 de ani care trăieşte pentru sport. A început cu înotul, a continuat cu triatlonul, iar acum este şi antrenor, fiind profesor pentru o mulţime de copii din oraşul Cernavodă. La prima vedere ai spune că este un copil, însă viaţa l-a făcut să se maturizeze încă de la vârstă fragedă. Mai multe despre Cristian Tranulea am aflat în cadrul interviului oferit pentru ziarul „Cuget Liber”.



- Cristi, povesteşte-ne: cum ai decis să te apuci de sport şi când, mai exact?

- M-am apucat de sport în anul 2004. Am avut grave probleme de sănătate. Ai mei m-au dus la înot. Făceam naveta de la Mereni pentru că tatăl meu este preot şi a avut prima parohie acolo. Mergeam de două sau de trei ori pe săptămână la înot, pentru sănătate. Am mers pe medicină alternativă, homeopatie şi medicii m-au trimis la înot pentru a-mi întări sistemul imunitar şi pentru a depăşi aceste probleme. Am reuşit să trec peste toate aceste greutăţi la vârsta de 7 ani. Înotul a început să îmi placă, ulterior am intrat în secţia de performanţă.

- Până să ajungi la înalta performanţă, ai privit înotul ca pe o joacă?

- A fost ca o joacă. În primul rând eram conştient că trebuie să merg acolo pentru sănătatea mea. Apoi, am început să mă distrez, dar bineînţeles că am tratat toate antrenamentele cu seriozitate. Locuiam la ţară, altă variantă nu aveam. Puteam să merg la înot sau să bat mingea prin curte. Timp de 10 ani am rămas constant, am mers regulat la antrenamente şi evident că s-a lipit ceva de mine.

- Cine te-a pregătit prima dată pentru performanţă? Cu ce antrenor ai lucrat?

- O să vă povestesc în premieră treaba aceasta. Am început cu un antrenor pe care l-a avut şi Răzvan Florea. De fapt, este o doamnă antrenor, Gina Handrea. Eu eram cam agitat şi nu ne-am potrivit foarte bine, nici programul meu şcolar nu m-a ajutat şi nu am putut să mai continui cu dânsa. Am trecut sub comanda domnului profesor Octavian Tileagă, care m-a dus pentru prima dată la un Campionat Naţional. I-am văzut pe primii trei sportivi pe podium aplaudaţi de o sală întreagă şi atunci mi-am dorit să ajung şi eu acolo. Relaţia mea cu domnul Tileagă nu mai este doar o relaţie profesională. Atunci când lucrezi atât de mult cu un om se leagă foarte multe. În 10 ani de zile l-am văzut mai des decât l-am văzut pe tata. În prezent avem şi alte activităţi extrasportive. Ieşim în oraş, discutăm pe diferite teme. Este un om fenomenal, iar eu întotdeauna am căutat să mă înconjor de oameni de la care am ce învăţa. El mi-a oferit o educaţie aparte, mi-a arătat care sunt valorile morale şi îl consider mentorul meu din punct de vedere profesional.

- Cum ai decis să părăseşti înotul şi să treci la triatlon? Ce te-a făcut să iei această decizie?

- În primul rând înălţimea. Mi-am dorit întotdeauna să fac înaltă performanţă şi mă uitam la calificări şi chiar şi la finale la Campionate Mondiale sau Jocuri Olimpice. Nu am văzut un om mai mic de 1,85 m. Atunci mi-am dat seama că nu sunt capabil să ajung acolo, nici măcar nu am găsit un exemplu la nivel internaţional care să performeze cu o înălţime mică. Sportul a evoluat foarte mult, nu mai sunt vremurile din anii ‘90 când mai vedeai câte un chinez care înota 200 de metri fluture şi era exact ca acea „picătură chinezească”. Sportivii sunt extraordinar de înalţi. Am descoperit triatlonul în 2015, atunci când mă aflam în cantonament cu domnul Tileagă la Timişoara. Era vorba despre un triatlon care avea loc în staţiunea Mamaia, iar anunţul l-am văzut pe un afiş în Timişoara. Eu oricum foloseam alergarea ca pregătire suplimentară pentru înot, făceam foarte multă pregătire pe uscat.

- Ai o amintire dragă, atunci când vine vorba de triatlon?

- Am prins podiumul la primul meu triatlon. A fost o adevărată nebunie. Trebuia să mă deplasez cu trenul, iar trenul meu a avut o întârziere de 12 ore. M-au luat ai mei de la gară, mi-am urcat bicicleta în maşină şi am ajuns cu câteva minute înainte de start. Şi am prins podiumul. M-a contactat apoi Răzvan Florea şi am început să practic triatlon pentru Athena Sport Club Constanţa. După un an de zile eram deja vicecampion naţional. Triatlonul este un sport aflat în plină dezvoltare. Federaţia a apărut după ce eu m-am apucat de acest sport.



- Toată lumea vrea să audă povestea ta din Franţa, de la începutul acestui an, atunci când ai participat la Campionatul Mondial din Ape Îngheţate. Cum a fost?

- Pentru mine, provocarea a fost pe partea de adaptare. Am fost foarte norocos că sunt constănţean şi am avut parte de o adaptare la aceste condiţii foarte ok. Eu oricum mă antrenam pentru triatlonul din Mamaia şi am continuat să înot zilnic în mare. Temperatura a scăzut treptat, deci am avut parte de adaptarea aceasta şi nu mi-a fost foarte greu. Prima dată când am încercat acest sport a fost crunt. Am făcut atac de panică, mai aveam puţin şi leşinam, dar acum sunt foarte bine adaptat. Antrenamentul pentru ape îngheţate se face în special în bazin, dar aşa cum am mai spus-o, contează foarte mult adaptarea. Am avut mari emoţii când m-am văzut la start, dar în acelaşi timp am fost foarte montat. M-am concentrat foarte mult pe întoarcerea de la 25 de metri şi am atacat medalia. Am terminat pe locul al doilea şi am cucerit argintul mondial. Când am ieşit din apă mi-a fost foarte cald şi eram amorţit la propriu.

- Ulterior, ai ajuns antrenor la Axiopolis Cernavodă. Ai reuşit acest lucru încă de la o vârstă fragedă. Cum este să antrenezi?

- Era traiectoria firească. Eu, iniţial, am vrut să dau la Academia de Poliţie. După examenul de Bacalaureat eram 50-50 să merg spre Academia de Poliţie sau spre Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. După câteva luni bune în care încă nu luasem o decizie, dar mă meditam pentru Academia de Poliţie, pe ultima sută de metri am decis să merg pe drumul antrenoratului. Eu lucram în paralel ca instructor de înot la un bazin privat din Constanţa şi am fost remarcat de cineva de la clubul Axiopolis Cernavodă. Imediat după ce mi-am luat licenţa, am primit o ofertă să antrenez acolo. Prima mea întrebare a fost „unde este Cernavodă?”, pentru că geografia mea mai dă rateuri. Copiii vin gratuit la acest sport, este un proiect susţinut în totalitate de către Consiliul Local din Cernavodă şi se poate face înaltă performanţă. Eu nu sunt de acord cu ideea de a face performanţă pe banii părinţilor. Clubul ne susţine şi toate costurile sunt suportate de către acest club. Copilul nu plăteşte absolut nimic.

- Când eram copil am mers cu colegii de la bazin în Costineşti, am văzut epava „Evanghelia”, mi-am întrebat părinţii ce s-a întâmplat cu ea, am început să citesc despre ea. Între timp eu mă antrenam în mare pentru competiţii şi am început să fac turul staţiunilor. M-am antrenat în Eforie, în Vama Veche şi prin Costineşti. Când am ajuns în Costineşti, am văzut din nou epava şi am vrut să ies din rutină. Am vrut să văd de aproape, cu ochii mei, cum arată epava. Am început să înot spre ea şi am început să explorez. Nu a încercat să mă oprească nimeni, dar oricum nu aveau cum să mă oprească. Şi dacă ar fi venit cu kaiacul după mine, eu înotam mult mai tare. A fost o chestie pe care mi-am dorit-o de foarte mult timp. Nu m-a interesat că aş fi putut fi amendat. A urmat un val de hate pe Facebook. Părinţii spuneau că le învăţ copiii la prostii. Într-adevăr, eu reprezint ceva pentru foarte mulţi copii, dar nu consider că vreun copil va încerca să înoate până acolo. Sunt 300 de metri, iar geamandura este la vreo 5-6 metri de mal. Dacă este să dau curs acelor mesaje de hate, până la urmă vorbind strict de copii, ce ar căuta un copil singur pe plajă? A fost nebunia mea şi nu consider că trebuie să dau socoteală nimănui.