Dr. Răzvan Popescu: "Tinerii aleg specialități medicale mai puțin solicitante, care le permit o viață de familie mai bună"

Medic primar de chirurgie generală, doctor în științe medicale, dr. Răzvan Popescu, șeful secției Chirurgie 1 din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța, nu este doar un medic foarte bun, care a scăpat din ghearele morții sute, poate chiar mii de persoane, dar și un mentor pentru viitorii chirurgi. Pacienții îl descriu ca fiind extrem de atent, grijuliu, minuțios și perfecționist în tot ceea ce face. Puțini știu, însă, care este parcursul său medical, cum a ajuns să profeseze în acest domeniu sau cine este, de fapt, omul Răzvan Popescu, după ce atârnă halatul alb în cui.

- Când ați decis că vi se potrivește cariera de medic?

- Am decis să merg pe acest drum în ultimii ani de liceu. Totul se petrecea înainte de revoluția din 1989. M-am pregătit intens, pentru că și concurența era foarte mare, zece candidați pe loc, dar nu mi-a fost teamă. Eram susținut de întreaga familie, de părinții mei. După admitere, am devenit student la proaspăt înființata Facultate de Medicină din Constanța, iar pe parcursul anilor de studiu, făcând parte dintr-o promoție de oameni extrem de valoroși, am avut șansa de a-l întâlni pe profesorul Vasile Sârbu, întemeietorul Facultății de Medicină din cadrul Universității „Ovidius”, cel căruia i se datorează, în totalitate, meritul de a înființa învățământul medical superior constănțean. Ulterior, mi-a devenit mentor şi mi-a fost unul dintre primii dascăli care m-au iniţiat în tainele chirurgiei. Acesta împreună cu regretatul prof. univ. dr. Octavian Unc m-au stimulat să urmez chirurgia. Ulterior, am crescut alături de mentorii mei, de profesorul meu și am ajuns să practic această nobilă meserie de chirurg.



- La acest moment, dumneavoastră înşivă sunteţi cadru didactic.

- Da, am susţinut examenul de rezidențiat și ulterior am cochetat cu viața universitară și am avut posibilitatea să ajung cadru didactic la tânăra Facultate de Medicină, unde am îmbinat cele două profesii, cea de dascăl, cu cea de medic.

- Reușiți să faceți față ritmului, în condițiile în care ambele sunt foarte solicitante?

- În orice clinică universitară, aceste două activități trebuie să se îmbine și, de cele mai multe ori, se desfășoară în clinici, deci nu trebuie să reprezinte un efort prea mare. Trebuie să ne aplecăm întotdeauna asupra laturii educaționale. Trebuie să pregătim generațiile următoare și asta mă bucură, că există cel puțin în ultimii ani un interes deosebit pentru Facultatea de Medicină. Am observat că există dorință la tinerii absolvenți de a îmbrățișa latura medicală și vreau să îi asigur că toate cadrele didactice ale Universității „Ovidius” încearcă să crească mereu calitatea cursurilor, a prezentărilor, a orelor de pregătire, tocmai pentru a avea, pe viitor, medici cât mai bine pregătiţi.

- Cum sunt studenţii din ziua de azi?

- Din păcate, se înregistrează o lipsă de interes pentru disciplinele chirurgicale. De cele mai multe ori, și asta s-a văzut la examenul de rezidențiat din ultimii ani, se înregistrează un regres al doctorilor care aleg disciplinele chirurgicale, și aici nu mă refer doar la Chirurgia Generală, ci și la orice altă specialitate chirurgicală, cum ar fi Neurochirurgia, Urologia, Chirurgia cardiacă sau vasculară, în care dorința de a profesa este din ce în ce mai mică. Tinerii aleg specialități medicale mai puțin solicitante, care le permit o viață de familie mai bună și timp liber mai mult. Dacă acest lucru nu se reglementează în vreun sens, probabil că vom avea de suferit în anii următori.

- Este important ca tânăra generaţie să aibă modele de urmat.

- Consider că este foarte important ca ei să aibă modele. Din păcate, în această societate, care este profund marcată de evenimente negative, tinerilor le lipsesc modelele și nu știu, uneori, către ce să se îndrepte sau nu mai au aceeași disponibilitate de efort.

- Cât timp dedicați într-o zi acestei nobile profesii?

- Pot să spun că spitalul şi clinica au fost prima casă pentru mine, în ultimii ani, pentru că îmi petrec aici, poate, mai mult timp cu colegii mei, cu rezidenţii, decât cu familia şi copiii mei. Aşa am fost educat de mentorul meu, profesorul Sârbu. Am venit la bolnavi indiferent că este sâmbătă, duminică sau sărbătoare. Eu vin la spital să-mi văd pacienţii, să-i urmăresc, să le fac un pansament, tocmai dintr-un respect deosebit faţă de ei şi față de profesia mea. Pentru mine, viața profesională începe în jur de ora 7.30 și durează, în funcție de tipul de operații pe care le am, de activitatea didactică, de clinica privată, undeva în jur de 12-14 ore pe zi. Restul orelor, câte îmi mai rămân, le petrec acasă, cu familia, citesc sau mă pregătesc pentru diferite manifestări medicale.

- Ce ne puteţi spune despre omul Răzvan Popescu?

- Omul Răzvan Popescu este un om simplu, obișnuit. Am o familie superbă și le mulțumesc pentru că au avut răbdarea de a sta alături de mine, pentru că nu a fost deloc ușor, în condițiile în care am fost mai mult absent. Am o soție care m-a susținut întotdeauna, în toate proiectele și momentele grele pe care le-am avut. Toată lumea știe că viața de chirurg nu este ușoară, cu multe satisfacții, dar câteodată și cu momente mai grele. Am avut sprijin din partea soției și ăsta consider că este unul dintre principalele puncte de stabilitate. Medicul trebuie să aibă stabilitatea de acasă. Am două fete, care au îmbrățișat, și ele, latura medicală. Cea mare a terminat Medicina, pentru mine fiind extrem de onorant, eu făcând parte din prima promoție a Facultății de Medicină. Sunt fericit că am avut ocazia de a vedea că, peste ani, propriul meu copil termină aceeași facultate, fiindu-i, totodată, și profesor, în timpul stagiilor. În prezent, ea este rezidentă în clinica de Gastroenterologie. Cealaltă fiică este studentă la Facultatea de Stomatologie. Ce pot să vă spun este că sunt foarte mândru de ele și sper ca, peste ani, modelul pe care încerc să îl prezint să le fie și lor motiv de inspirație și de ambiție pentru a excela în specialitățile pe care și le-au ales.

- În puținul timp liber care vă rămâne, ce vă place să faceți?

- Iarna îmi place să schiez, vara prefer drumețiile pe munte. Ca urmare, dacă am câteva zile libere la dispoziție, prefer să mă bucur de liniștea naturii, la munte. Acolo mă regăsesc și după o viață tumultuoasă și o perioadă plină de evenimente. Liniștea naturii și frumusețea ei îmi creează echilibrul necesar de a merge mai departe. Joc tenis, dar din ce în ce mai rar, pentru că nu mai am aceeași condiție fizică și nici timpul necesar pentru a-l practica.

- Ce satisfacții are un medic, la sfârşitul unei zile?

- Din păcate, în ultimii ani, odată și cu creșterea experienței, am avut de-a face și am tratat numeroşi pacienți cu afecțiuni extrem de complexe, care au necesitat intervenții chirurgicale cu viză oncologică, cu afecțiuni ale tubului digestiv, care au impus intervenții de o amploare extremă. Cu toate acestea, satisfacția mea personală, precum și cea a echipei cu care lucrez, este aceea de a rezolva un astfel de caz dificil, și, bineînțeles, să mă întâlnesc peste ani de zile cu acel pacient și să îmi spună că se simte bine. Spre bucuria mea, mulți dintre pacienții pe care îi operez și îi tratez duc acum o altă viaţă. Totuşi, vreau să trag un semnal de alarmă, ca oamenii să nu ajungă la spital în stadii evolutive ale unor boli, pentru că, în acele momente, posibilitățile terapeutice sunt mult mai limitate, supraviețuirea mai scăzută și, bineînțeles, speranța de viață redusă. Oamenii trebuie să se prezinte la medic din timp, când semnele sunt evidente, să nu tergiverseze și să nu amâne, din varii motive, prezentarea la medic. De exemplu, am consultat, de curând, un tânăr de 31 de ani, care prezenta, de câteva luni, niște tulburări de tranzit, sânge în scaun, pe care le-a ignorat. La colonoscopie s-a descoperit că prezintă o formațiune tumorală de rect, care necesită, acum, o terapie complexă şi este nevoit să lupte cu o boală cumplită.

- Aveți vreun regret că nu aţi reuşit să faceţi ceva în această viaţă?

- Îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp cu familia, iar copiii mei au crescut fără să le urmăresc toți pașii. Nu am avut întotdeauna timpul să le ascult grijile, bucuriile, problemele, dar am ajuns să avem o relație foarte frumoasă. Un regret este că timpul a trecut prea repede, că viața profesională mi-a acaparat o mare parte din timp și energie. Pe de altă parte, poate că nu am avut suficient timp pentru mine, de a face mici activități sau hobby-uri pe care le are fiecare om, dar consider că sunt un om, un doctor, un părinte fericit, prin tot ceea ce am realizat.