Organizarea bisericească în Dobrogea la 1878: un început dificil

„Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi , fără a-și primi legiuita pedeapsă”. Așa le promitea și îi asigura Domnitorul Carol I, la 14 noiembrie 1878, pe locuitorii Dobrogei abia intrată în hotarele României în urma războiului din 1877-1878 și a Tratatului de la Berlin. Și tot el adăuga, într-un ordin de zi către armată: „veți găsi și locuitori de alt neam, de altă religiune. Toți aceștia devenind membri ai statului român, au dreptul la protecțiunea, la iubirea voastră. Între aceștia veți afla și populațiuni musulmane, a căror religiune, familie, moravuri - se deosebesc de ale voastre. Eu cu dinadinsul vă recomand de a le respecta”.

Suntem obișnuiți și este firesc să fie așa, ca de Ziua Dobrogei să sărbătorim, să fim bucuroși, să organizăm festivități și să evocăm la distanță de generații o reușită importantă a palmaresului național. Prea puțin ne aducem aminte că cea mai recentă provincie a statului român la acea dată era desprinsă parcă dintr-o altă lume și a necesitat eforturi uriașe de integrare, populare și modernizare, probabil unul dintre cele mai ambițioase, ample și dificile proiecte ale statului român modern. Nimic din ceea ce cuprindea Dobrogea la 1878 nu părea să semene cu România: populația ca număr și compoziție, economia și infrastructura, instituțiile și moravurile și, nu în ultimul rând, viața religioasă.

Această ultimă dimensiune, a vieții religioase, a fost considerată, chiar de la înălțimea scaunului domnesc a lui Carol I, ca una dintre cele mai importante pentru întregul efort de integrare al noii provincii. Ca dovadă, așa cum am arătat, Domnitorul nu a omis-o din primele lui gânduri transmise localnicilor. Pe acest ogor, însă, mai ales privind organizarea bisericească, munca era imensă, obstacolele păreau insurmontabile, iar resursele locale aproape inexistente.

Dintr-un început, deci din noiembrie 1878, Dobrogea a fost inclusă în Eparhia Dunării de Jos, recent înființată și ea, cuprinzând județele Brăila, Covurlui, Constanța și Tulcea, cu sediul la Galați și condusă de marele Episcopul Melchisedec Ștefănescu. Dar păstorirea acestuia nu a fost de lungă durată, în martie 1879 fiind chemat să ocupe scaunul de ierarh al Romanului. În locului lui a fost ales, tot în martie 1879, Episcopul Iosif Gheorghian, fost al Hușilor. Noul ierarh își începea misiunea sub semnul uriașelor dificultăți care îi stăteau înainte, așa cum chiar suveranul Carol I îi amintea cu prilejul învestirii:

„Încredințându-ți, Prea Sfințite Părinte al Episcopiei Dunării de Jos, toiagul pastoral al acestei eparhii, nu-mi ascund dificultățile pe care Prea Sfinția Ta le vei întâmpina în această sfântă și înaltă misiune”. Dificultățile, pe care noul episcop le-a avut mereu în minte erau legate de partea dobrogeană a eparhiei lui. O populație eterogenă, de limbi diferite și amplasată neuniform pe cuprinsul provinciei, lipsa lăcașurilor de cult și a preoților, inexistența căi de transport și a unor facilități de transport minimale, i-au arătat că pentru păstorirea Dobrogei trebuie multă trudă și perseverență.

Pentru toate acestea și multe altele, Episcopul Iosif a numit un revizor eclesiastic în persoana Arhimandritului Ieronim Ștefănescu, începând cu iunie 1879, pe care l-a însărcinat, prin decretul de numire, cu numeroase și grele îndatoriri. El trebuia să verifice bisericile ortodoxe pentru a stabili care aparțin românilor, bulgarilor sau grecilor, care erau cu populație mixtă și în ce proporție. Verificând aceste bisericii trebuia să noteze dacă sunt sfințite potrivit canoanelor, dacă au sfinte moaște, vase de cult, veșminte și cărți necesare serviciului divin. De asemenea, să consemneze respectarea disciplinei bisericești privind regularitatea slujbelor, acuratețea lor canonică, inclusiv în privința pomenirii numelui suveranului și a ierarhului, ceea ce ținea de măsura în care preoți cunoșteau rânduielile. Privindu-i pe preoți și pe diaconi, actele lor de hirotonie trebuiau cercetate, avizate acolo unde existau sau, dacă nu existau, să se ceară lămuriri și dovezi concludente privind hirotonia. În sfârșit, a inspecta mănăstirile pentru a stabili dacă este respectată disciplina monastică potrivit canoanelor și a regulamentului sinodal, dacă pravila se săvârșește după tipic sau dacă nu se produc nereguli și dezordini scandaloase.

La un an de la intrarea Dobrogei sub administrația românească și sub păstorirea Episcopiei Dunării de Jos, raportul revizorului eclesiastic Ieronim Ștefănescu era dramatic. În județul Constanța se aflau doar 36 de bisericii, majoritatea dintre acestea degradate la limită, neîngrijite și fără posibilități de reparații, dat fiind că se întrețineau din ofrandele credincioșilor. Erau construite din nuiele și vălătuci, fără a fi delimitate cu garduri și fără a avea măcar cele necesare slujbelor. De fapt, erau case ordinare cu câteva icoane, ba una dintre ele era într-un hambar. Cimitirele aveau aceeași stare disperată.

Pe seama acestor biserici slujeau 40 de clerici, despre a căror stare materială și morală, realmente decăzute, raportul insistă mai mult. În privința pregătirii lor școlare, a cunoștințelor necesare unor slujitori ai altarelor, nici preoții, nici cântăreții nu posedau vreun titlu care să ateste o minimă formă de pregătire seminarială. Singura excepție erau doi preoți bulgari, dar care refuzau să recunoască autoritățile bisericești românești. Unii dintre ei afirmau verbal că au făcut câte o clasă, două sau trei prin seminarele din România, apoi au trecut în Dobrogea și au fost hirotoniți. Așa se face, deci, că majoritatea erau cu totul nepotriviți și nepregătiți pentru chemarea lor, nu cunoșteau orânduielile bisericești, iar unui abia dacă citeau cu mare greutate. La fel de rău stăteau și în privința materială. Preoții nu erau salariați, nu aveau pământ pentru a-l cultiva și erau întreținuți de localnici, de la care primeau o baniță de grâu și una de păpușoi sau orz pentru fiecare credincios, iar dascălul doar o baniță de grâu sau orz. La aceasta se adaugă micile venituri din biserică.

Una din cauzele acestei stări de fapt, probabil cea mai importantă, era sistemul profund viciat și corupt de numire și hirotonire a preoților. Acestea nu țineau cont de vocația lor pastorală, de capacitatea morală, de pregătire școlară, ci se făceau prin vânzarea parohiilor către pretendentul care oferea mai mult arhiereului de care depindea. Înainte de 1878, în Dobrogea exista un arhiereu grec la Tulcea și un arhiereu bulgar la Silistra, care încasau bani pentru hirotonie sau pentru mutări de preoți. Acești preoți, după așezarea lor în parohiile pe care le cumpăraseră, nu se preocupau deloc de orânduielile de cult, nu acordau atenție datoriilor pe care le aveau privind slujbele, prea mult a li se cere să fie păstori de suflete. În schimb, foloseau toate mijloacele de a strânge de la localnici sumele de bani cheltuite pentru cumpărarea preoției, pe cele necesare întreținerii și o oarecare rezervă necesară pentru a-și păstra poziția în cazul în care erau concurați de alți pretendenți. O astfel de situație înjositoare și tristă a preoților a făcut ca aceștia să nu se bucure de nicio autoritate în rândul credincioșilor, să nu le poată câștiga respectul și, de multe ori să fie înlăturați la cea mai mică neînțelegere, fiind înlocuiții de alții după același tipar.

Din acest raport, prin urmare, reieșeau și prioritățile organizatorice ale Episcopiei Dunării de Jos pentru Dobrogea. Pe de-o parte clădirea de lăcașuri de cult, înzestrarea lor cu odoare, cărți, veșminte și obiecte necesare cultului, iar pe de lată parte regenerarea stării morale și culturale a clerului, întărirea demnității misiunii preoțești în această provincie. Iar toate acestea integrate efortului național ce viza Dobrogea recent dobândită.