Vieţi conectate la aparatul de dializă. Centrul de la Spitalul Judeţean, colac de salvare

Reporterii cotidianului nostru au intrat în legătură, zilele trecute, cu mai mulţi pacienţi care urmează aceste tratamente la Centrul de Hemodializă şi pentru care viaţa a devenit mai uşoară după ce şi-au acceptat boala renală. Poate că pentru unii oameni, cei sănătoşi, un astfel de diagnostic pare un fel de condamnare la moarte; de fapt, nu este aşa. Aceste saloane de spital, care sunt echipate cu aparate ultraperformante de dializă, fac numai minuni şi îi ajută pe aceşti oameni să parcurgă mult mai uşor drumul vieţii.

De exemplu, Carmen Ciobanu, în vârstă de 55 de ani face dializă de patru ani, după ce un rinichi nu i-a mai funcţionat cum trebuie. Femeia spune că viaţa îi este condiţionată de aparatele de dializă şi că, atunci când doreşte să iasă din localitate, trebuie, mai întâi, să îşi găsească un alt centru de dializă, unde să îşi facă tratamentul. „Nu am întrerupt niciodată tratamentul, pentru că nu se poate. Şi când am plecat în Spania, la fiica mea, şi atunci am mers la un centru de acolo pentru tratament”, ne-a declarat aceasta.

De 13 ani pe patul de spital

La un pat distanţă, în acelaşi salon, am găsit-o pe Mariana Titu, de 54 de ani, care ne-a mărturisit că, uneori, se simte mai bine, alteori, mai rău. „Am deja aproape 13 ani de dializă. Am fost diagnosticată cu mult timp în urmă cu rinichi polichistic, evidenţiat în urma unei ecografii. Făceam frecvent infecţii urinare, febră... Din păcate, mi-au fost scoşi amândoi rinichii şi sunt mai sensibilă, mai expusă la răceli. În general, o zi din viaţa unui astfel de bolnav înseamnă doar hrană şi odihnă. În prima zi după dializă mi-e un pic rău, dar a doua zi pot chiar să conduc maşina”, ne-a declarat femeia.

În această situaţie se află şi alţi pacienţi, iar de ei are grijă cu multă atenţie personalul medical de pe această secţie.

„Ştim că pentru ei este o situaţie foarte delicată şi apăsătoare. Dependenţa de aparatură, de personalul calificat, faptul că sabia lui Damocles este întotdeauna asupra capului lor, toate sunt delicate. Din păcate, oricât de bun ar fi un aparat, nu poate face ce face un rinichi nativ, dar facem absolut tot ce ne stă în putinţă pentru a-i ajuta. Vorbim aici de o muncă de echipă, de la medicul de familie care îl depistează, de la nefrologul cu care vine prima dată în contact bolnavul şi încearcă să îi recupereze funcţia renală şi până când aceasta nu mai poate fi recuperată şi până la echipa aceasta vastă de chirurgi vasculari, medici de terapie intensivă, nefrologi. Acest lucru presupune să asigurăm siguranţa pacientului, să evităm situaţiile cu risc vital şi să avem în vedere calitatea vieţii lui. Noi ne dorim ca ei să supravieţuiască mulţi ani de acum înainte. Din păcate, complicaţiile care apar, câteodată, îi iau de lângă noi pe unii dintre ei, o situaţie care te apasă mereu şi te face să te gândeşti dacă puteai să faci mai mult. Este un timp îndelungat pe care noi, personalul medical, îl petrecem împreună cu pacienţii, de trei ore pe săptămână, câte patru ore, iar oamenii sunt uniţi prin suferinţă. Când unul dintre ei moare, toată lumea este tăcută în ziua respectivă”, a declarat şeful secţiei de Hemodializă, dr. Bogdan Cîmpineanu, pentru „Cuget Liber”.