Consideraţii generale privind importanţa actului istoric de la 23 august 1944 pentru România

În seara zilei de 23 august 1944, prezentat în audienţă la regele Mihai, mareşalul Antonescu a fost arestat, alături de el având aceeaşi soartă şi ceilalţi colaboratori importanţi ai regimului. La ora 22:00, regele Mihai a dat citire Proclamaţiei către Ţară, anunţând întregii lumi hotărârea luată de a ieşi din alianţa cu puterile Axei şi încetarea imediată, în fapt, unilaterală, a războiului cu Naţiunile Unite. În acelaşi timp, el a precizat că „dictatura a luat sfârşit”.

Evenimentele din ultima decadă a lunii august 1944 şi din prima parte a lunii următoare au avut darul de a hotărî în bună măsură destinul României pentru aproape jumătate de veac. Este tot mai evidentă aprecierea că lovitura de stat de la 23 august 1944 şi mai ales impunerea Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite (în fapt cu Uniunea Sovietică - unică semnatară a actului, „mandatată” de celelalte) din 12/13 septembrie 1944, la Moscova au trasat practic coordonatele definitorii ale evoluţiei României, cel puţin până la semnarea Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947.

Convenţia semnată 20 de zile mai târziu, la Moscova, ar fi trebuit să asigure un cadru complementar, adecvat regimului amintit. Că nu a fost să fie aşa au dovedit-o cu prisosinţă realităţile istorice consemnate atunci, în documentele vremii.



„Armistiţiul încheiat în 1944 va rămâne în istorie ca un act de mare înţelepciune politică”

Momentele istorice invocate au fost apreciate, nu de puţine ori, la modul: „actul de la 23 august 1944 este şi va rămâne în istorie ca un act indispensabil, util şi salvator pentru existenţa României” sau „indiferent de greutăţile copleşitoare cu care a fost confruntată ţara noastră după război, armistiţiul încheiat în 1944 a fost şi va rămâne în istorie ca un act de mare înţelepciune politică şi de înalt patriotism, salvator pentru existenţa şi viitorul României”.

Fără a dezvolta acum teoria importanţei reale a celor două fapte istorice incontestabile, nu putem trece prea uşor peste un adevăr fundamental: ambele, în complementaritatea lor, au conţinut, în sens negativ, un neaşteptat revers ce a marcat societatea românească postbelică pentru multă vreme de atunci înainte.

Ieşirea României dintr-o alianţă „sui-generis” (alianţa cu Germania) şi trecerea rapidă într-o alta (alianţa cu Naţiunile Unite) antrenaseră, la vremea aceea, un lung cortegiu de efecte care au dus în ultimă instanţă, în aprecierea multor specialişti, la scurtarea reală a duratei războiului mondial. Acest fapt a pus în evidenţă importanţa militar-strategică şi logistică a României la acea dată. În subsidiar, Dobrogea şi litoralul maritim al României şi-au evidenţiat însemnătatea lor strategică. În condiţiile noii orientări militare a României, s-a putut da curs nu numai angajării rutei strategice de „litoral” (utilizată şi în secolele anterioare pentru a pătrunde în adâncimea Peninsulei Balcanice), dar şi anihilării punctelor esenţiale de sprijin terestru ale Germaniei, care îi asiguraseră prezenţa în bazinul Mării Negre.

Nu trebuie omis, în acest sens, interesul Uniunii Sovietice pentru această zonă, manifestat încă din decembrie 1941, în anii războiului şi după război. În ansamblu, Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră, constante geografice definitorii ale istoriei române, reprezentau, în împrejurările internaţionale ale verii anului 1944, o importanţă remarcabilă pe eşichierul strategic continental. Includerea lor în „zestrea” strategică a Naţiunilor Unite (în fapt a Uniunii Sovietice), la care a contribuit actul de la 23 august 1944, a avut consecinţe dintre cele mai substanţiale asupra războiului, grăbindu-i deznodământul.

Prof.univ.dr. Marian COJOC, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa